Mi s-a intamplat ceva absolut fascinating tonight. Ajung seara in locul pierzaniei. Cand mi-era mai somn, dupa ce barul aproape ca se golise iar eu voiam sa plec, am ajuns sa socializez cu un baiat dragut, haios, cam acid asa din prima, desteptut… ce sa mai, era foarte ok. M-am invartit pe langa el, el pe langa mine, m-a luat nitel in brate, asa in gluma. Pana cand cineva i-a zis pe numele de familie. Si atunci m-am blocat.
Stiti voi cum facem noi, fetele, cand o prietena isi spune durerea legata de masculul feroce ca, nenorocitu, uite ce a putut sa faca? Evident ca empatizam cu prietena, empatizam chiar si cu o necunoscuta pe bloguri, stim ca multora li se intampla porcarii nedemne de ele. Si-l infieram pe nemernic, desi nu-l cunoastem, nu stim versiunea lui, insa chiar nu mai conteaza. Faptele sunt fapte. A facut de oaie? A facut-o. Sa-l aratam cu degetul, sa-l infieram, sa-l alungam din viata oricui!
Oh well, asa era si inca este, ca nu mi-a dovedit nimic, baiatul asta pentru mine. Prietena mea buna mi-a povestit de multe ori despre el. Mi-a spus si cat a suferit, si cat l-a iubit. Simt cum i-a ramas in cap ca un reper al barbatului perfect pentru ea. Si stiu de la ea cat de egoist, nesimtit, prost poate sa fie.
Ce m-a deranjat cel mai tare e ca mi-a placut de el. Ca mi-a parut usor sa comunic cu el. Ca il consideram un „maybe”. But then, cand am aflat cine e, la inceput am avut ganduri contradictorii. Imi venea sa ma asigur ca el e. De o mie de ori. Sa-i cer buletinul sa ma uit daca el e. Apoi nu mi-a venit sa cred ce mica e lumea asta in care ne invartim vrand nevrand. Si cum eu, daca nu auzeam din intamplare cum il cheama, puteam sa raman cu gandul la el, sa povestesc chiar prietenei mele ca am cunoscut un tip misto, un „maybe”, sa fiu incantata si ea sa se bucure pentru mine. As fi aflat, in the end, cine e. Si atunci cred ca era mai nasoala situatia.
It’s a small world.
Rataciri de moment 