Breaking News

1 Apr

Nu, nu s-a intors Blue Eyes (nu l-as mai vrea nici intr-o mie de ani, chiar de s-ar intoarce in genunchi).

Nu, Sandria a primit inel! Da, d-ala!

Stiu, a fost socant si pentru mine. Insa lunile astea, din octombrie pana acum, s-au derulat intr-un fel mai stabil pentru cineva care acum 3 ani imi declara ca el nu vrea relatie. Cu toate ca n-a vrut, pana la urma a intrat in ea, pe muteste, si desi eu ma razboiam cu aceleasi metehne, intr-o zi mi-a zis: „dar eu sunt cu tine, suntem impreuna, nu e de ajuns asta? Trebuie s-o declar?”. True. Got that. Uitasem ca ar fi bine sa ma mai si uit la noi din cand in cand, in loc sa stau doar in capul meu.

Pe la inceputul anului am avut o perioada in care am stat mai mult impreuna. Am descoperit ca putem face asta fara sa ne batem. Ca eu nu sunt o zgripturoaica, iar el nu este un balaur cu 7 capete. Ca ne putem tolera si momentele nasoale. Ca ciufutenia lui sau toanele mele vin si trec, insa intre noi e mai mult de atat, mult mai mult. Poate ca d-aia s-a gandit ca ar fi bine sa oficializeze cumva noua stare de fapt.

Am avut senzatia ca a facut-o din minte, nu din suflet. Ca a stat si s-a gandit si s-a socotit si i-a rezultat ca mai bine cu mine decat singur. Insa a trecut si gandul asta destul de repede, ce simt la el nu e un om disperat ca o sa ramana singur. Ci un om care vrea sa fie cu mine.

Recapitulare

15 Oct

Am constatat cu uimire ca a trecut aproape un an de cand am scris ultima data aici. Si daca nu era Ana care sa apese butonul „follow” de sus din wordpress, nici nu cred ca mi-as fi amintit de el.

Insa am revenit, i-am schimbat tema, am citit ultimele 3 posturi si am oftat. Uneori nimic nu se schimba. Sunt, oarecum, in aceeasi situatie de anul trecut. Instabilul de serviciu, poate mai stabil anul asta, capabil sa spuna chiar cuvinte mari, la care nu m-as fi asteptat. Doritor de anumite planuri serioase impreuna, iar asta ma mira.

Nu lipseste nici povestea poetica ce tocmai incepuse anul trecut. S-a mai estompat, parca. Ne-am mai domolit, ne-am virtualizat, insa legatura e acolo, cu siguranta, indeajuns de puternica incat sa ne fasticim de fiecare data cand ne vedem, de parca ar fi prima oara. Si asta e tare amuzant si induiosator about us.

In ultimul an am reusit sa-mi schimb jobul si asta ma bucura cel mai tare. Am luat-o ca pe o victorie personala, am reusit, in sfarsit, sa trec de frica, lipsa de responsabilitate, scenarii pesimiste si sa actionez asa cum EU doresc, nu cum doresc sau cred ALTII ca e bine. Pentru majoritatea oamenilor, plecarea mea de acolo a fost privita ca o „nebunie” in conditiile in care majoritatea oamenilor umbla dupa un job mai bun fie pentru ca nu au unul, fie pentru ca sunt prost platiti. Ei bine, eu am spart acest pattern, nu mi-a pasat si bine am facut.

Ca prin minune, lucrurile au inceput sa se aseze in juru-mi. Am inceput sa primesc de lucru acasa, ceea ce m-a ajutat sa pastrez rezerva de stat intr-o stare foarte buna, caci ma asteptam ca pana acum sa fi cheltuit tot. Sunt multumita, vesela, incantata de ceea ce fac, uneori ma duc cantand spre munca. Si asta inseamna foarte mult.

Altfel, presupun ca, deschizand un pic mai mult mintea, am reusit sa echilibrez nitel instabilitatea unui om chinuit de propria sa gandire, insa nu de tot, indeajuns cat sa nu ma plictisesc.

Iar asta, my friends, a fost cel mai optimist post de pe acest blog, so far :))).

A new era

25 Noi

Tind sa cred ca am intrat intr-o noua era pe care o prevazusem cumva (imi cunosc patternul destul de bine, asa ca nu m-a surprins nimic) in relatia toxica de care vorbeam in iunie. In continuare nu pot sa-mi imaginez viata decat cu instabilul asta in ea, intr-o forma sau alta. In continuare imi doresc sa fac sa-i fie bine, by all means, iar asta inseamna uneori ca ce-mi doresc eu nu conteaza.

Insa a aparut din senin un alt om care asa de tare ma incanta, incat cred ca era toxicitatii incepe sa apuna, indepedent de ce se intampla acum. Nu e genul de chestie despre care as putea spune ca-mi fac un plan, o proiectie, ceva. Traim in fiecare zi atat cat putem, in felul in care ne e dat, si incercam, uneori, sa ne si vedem. Ce-mi place cel mai mult e ca de cand a intrat in viata mea, subtil, nu cred ca a trecut o zi fara sa citesc un cuvant de la el. Iar asta e ceea ce-i reprosam toxicului mereu. Ca atunci cand intra in transa/depresie/autism nu mai stiu nimic de el. E ca si cum nu am avea o relatie.

Imi place ca toata treaba asta e oarecum poetica, amuzanta pe alocuri. Imi da o stare buna, parca m-a trezit din letargie, m-a scos dintr-o schema, e o poveste cu coincidente, istorii, cicatrici, duiosie, tandrete. And I love it.

Am renuntat sa ma gandesc ce o sa fie. Sa-mi fac un plan si sa fiu dezamagita ca nu se intampla. E ok asa. And I’m glad.

Update

18 Iun

Recunosc ca am fost mai mult preocupata sa traiesc decat sa scriu. Sa trec printr-o mie de intamplari si de stari si n-am putut sa vad o litera scrisa de mine.

De un an si ceva traiesc un fel de relatie, posibil sa fie ceea ce psihologii numesc „relatie toxica” din care nu pot iesi, care imi place de multe ori, dar care nu cred ca imi face bine per total. Ei bine, spre deosebire de alte relatii toxice, in asta am reusit sa inving, incetul cu incetul, in diverse feluri. Poate ca a fost o lectie pentru mine, care tind sa fiu posesiva si vreau sa pot sa controlez, subtil, omul de langa mine. Evident, asta nu e ceva bun. Asa ca mi-a adus viata un om care nu poate fi controlat, care nu poate fi posedat. De fapt, nimeni nu poate fi, insa omul asta e pe … fatza, ca sa zic asa. Si am invatat sa traiesc si cu asta. A fost o lupta in mine si cu mine, evident, insa pana la urma pare ca reusesc.

Inca mai am scapari, dar lectia mea, aceea de a ma simti bine in propria piele, aceea de a avea incredere in mine, aceea de a trai viata MEA, nu viata altora si in functie de altii, pare ca e aproape invatata. Si poate ca o sa intru intr-o noua era, cea a unor altfel de rataciri:).

Ratacirea suprema

17 Oct

Asa simt acum, ca ma aflu intr-o perioada a vietii mele cand pur si simplu nu stiu pe ce drum sa o iau. Stau in mijlocul unui desert, ma arde soarele, nisipul ma inghite putin cate putin, iar eu nu stiu incotro s-o apuc.

Cu nimic nu mi-e bine. De orice sunt nemultumita. Oricat mi-as spune ca viata mea nu e rea deloc, ca stau pe picioarele mele, un om tanar si sanatos, totusi parca toate corabiile sunt naufragiate pe Insula Nimanui, iar eu fix de Robinson Crusoe type of adventure nu am chef. Desi asta ar trebui sa fac.

Nici macar sa scriu nu-mi vine. Iar asta e cel mai rau semn dintre toate.

Dar sa o luam metodic:

PRIETENII
Am foarte putini. Si foarte putini dintre cei putini imi sunt cu adevarat aproape. Am patit, intr-o duminica dupa-masa, sa stau vreo doua ore la telefon cautand macar un om cu care sa ma vad. Atunci. Fara planuri, fara sa fi vorbit inainte, fara nimic. Si nimeni n-a fost available pentru mine. Nimeni. Toti aveau alte planuri in care nu ma inclusesera. Nu mai zic ca in weekend nu se deranjeaza nimeni sa ma sune sa ma intrebe „Ba, vrei si tu sa vii cu noi? Uite, noi mergem acolo…”. Daca sun eu, sunt binevenita. Daca nu, au revoir.

JOBUL
Nu mai vreau sa fac ceea ce fac acum. Deloc. Insa nu stiu ce altceva vreau sa fac. Nu stiu unde sa ma duc, ce sa caut. Nu stiu ce m-ar incanta sa fac, in ce as investi energia mea cu pasiune, care e domeniul spre care m-as indrepta daca maine as fi pusa in fata acestei alegeri. Mereu imi spun ca n-am de unde sa stiu, daca nu incerc, iar incercatul asta vine cu diverse alte oprelisti: bani, lipsa de energie, lipsa de perspectiva.

DRAGOSTEA
Oh well. Nu e ca si cum ar fi vreo mirare ca la capitolul asta se mai intampla cate ceva, insa nu neaparat ceva bun. Ratacesc, ca de obicei, prin mintea si sufletul unui ratutit, incercand in zadar sa-l aduc pe calea cea buna. Tine la mine. Nu cred ca ma iubeste. Nu e, cu siguranta, indragostit de mine. Imi place si simt ca, la nevoie, pot sa ma bizui pe el. Dar in acelasi timp trebuie sa ma supun regulilor unei relatii „deschise”. Don’t ask, don’t suffer. Incerc sa ma detasez de el si sa iau din chestia asta doar ce e bun pentru mine. Insa naiba mai stie ce e bun pentru mine acum.

FAMILIA
Mama e nemultumita ca nu am familie, copii, ca sunt nemultumita de viata mea. E nemultumita de nefericirea mea si ma invinovateste pe mutelea de asta. Ma conditioneaza si cred ca daca as face un gest radical (sa-mi dau demisia, sa plec in lume de exemplu), s-ar imbolnavi de inima rea. De suparare ca viata mea nu a decurs conform planurilor ei. Ca nu are cum sa se laude la rude si la prietene cu fata ei. Ca daca aia intreaba, ea nu stie ce sa le zica. Intre timp, cum nici fratele meu nu e intr-o stare mai buna, practic saraca e cu nervii rau de tot. E suspicioasa si nefericita. Iar nefericirea ei ma scoate din minti.

Iar intre timp eu am devenit o plangacioasa fara margini, orice citat cu veleitati existentiale, orice discurs motivational care umbla la coarda asta sensibila din mine legata de sensul meu pe pamant ma face sa plang instant, oriunde m-as afla. Nu stiu ce e bine sa fac. Cum e bine sa privesc situatia. Am avut un singur moment de claritate, cand am stiut cu precizie ca pot sa schimb ceva, insa lipsa actiunii m-a adus inapoi in intunericul din care plecasem.

Asa ca acum as putea sa-mi scriu cu litere mari pe frunte PENDING. Sau BUFFERING. Si sper ca in curand sa dau RESTART. Ca sa stiu o treaba.

Imi doresc..

13 Aug

… un barbat care sa ma iubeasca intr-atat incat sa nu-i fie teama sa-si complice viata avand un copil cu mine.

Trippin’

13 Apr

Ma simt calator in viata mea. Ca si cum o traiesc indepedent de mine, cumva, o obiectivez si ma uit la ea de departe. Cred ca numai asa pot sa ma amuz atunci cand majoritatea s-ar enerva, doar asa pot sa nu las orice intamplare sa ma afecteze prea tare. Nu merita. Imi continui calatoria spre nicaieri.

Am avut vreo cateva intamplari amoroase care m-au marcat. Un baiat cu care credeam ca, desi facem parte din lumi diferite, as putea totusi sa ajung undeva. Era complicat sa comunicam. El avea piticii lui pe creier, eu pe ai mei. Reactionam prost la vorbele lui si el la ale mele. Ma chinuiam si ma agatam in acelasi timp de el, ca si cum ar fi fost ultimul barbat din lume. Intr-un final am decis sa nu-l mai sun. Si nici el n-a mai sunat, asa ca s-a terminat pe mutelea.

A urmat apoi un tip care a aparut exact cand aveam nevoie de el. Poate ca din cauza asta i-am dat mai multa importanta decat ar fi meritat. Si m-am agatat si de el, mai mult, mult mai mult decat de celalalt. Credeam ca instabilitatea lui e trecatoare, ca eu pot sa vindec pentru ca eu asa functionez pentru oamenii pe care-i iubesc. Insa a ajuns sa ma chinuie pentru ca-mi pasa prea mult. L-am inteles pana la un punct, pana in punctul in care, prea indragostita fiind, mi-am dat seama ca-mi fac rau. Si atunci l-am sters din mine, am alergat in bratele primului venit pentru alinare si gata. DELETED.

Si a aparut, complet neasteptat, un barbat la care nu m-as fi gandit niciodata. Si traim acum un fel de relatie nedefinita. Ne simtim bine impreuna. Pana acum il simt onest, insa am o frana: si el, ca si cei de mai sus, nu vrea „relatie”.

Frica asta de angajament ma seaca. E asa de rau sa fii intr-o relatie? Atunci cand cunosti un om care-ti place, e atat de complicat sa i te dedici? Cat de lacom sa fii sa vrei sa ai si omul ala, dar si altii pe langa, sa nu cumva sa ti se para ca pierzi ceva? Indragosteala nu mai inseamna nimic? Sau, de fapt, ne e asa de greu sa ne indragostim cu adevarat?

Relatia mea de acum ma fericeste cumva, totusi. Imi da o stare de bine pentru o vreme. Incerc sa nu o las afectata de tendintele mele de angajament si posesie. Incerc sa ma bucur doar de momentele astea, cate sunt, in timp ce viata mea curge independent de ele. Vreau sa pot sa nu renunt la intalniri cu prieteni sau alte evenimente ca sa fiu cu el. Ca sa pot pastra o distanta, ca sa pot sa nu ma implic prea tare, sa nu ma simt iar ca un caine batut.

Insa imi doresc sa gasesc un barbat care se poate arunca, asa ca mine, cu capul inainte intr-o relatie, cu tot ce inseamna ea. Cu care sa nu am franele astea. In care sa-mi fie simplu sa am incredere. Care sa nu vrea sa-mi spuna de la inceput ca el nu vrea/poate „relatie” pentru ca e totul atat de complicat.