Ciudate zile… La inceputul saptamanii agonizam din cauza lui, pe la mijlocul ei eram in extaz, acum sunt oarecum calma, dar inca nesigura. Luni am fost bosumflata, evident. Marti, oarecum ok. Miercuri, nu stiu de ce, foarte vesela. Poate si asta a fost motivul pentru care omu’ s-a gandit ca e bine sa ma scoata la masa. Bun gand. Nu stiu daca actiunile mele ulterioare au fost cele mai bune, insa acum cand imi amintesc de ele, nu le regret deloc. Pentru ca a fost o seara misto. Poate nitel stanjenitoare, nitel surprinzatoare, insa cu siguranta misto. Si ceea ce mi-a placut cel mai mult a fost ca am reusit sa-l simt putin vulnerabil, parca ma jucam cu el. Au fost cateva momente in care nu-mi venea sa cred ce traiesc. Evident, dupa aceea totul a intrat in normal. Nici un semn de viata, nici un telefon, doar priviri razlete, eye-contact si atat. Cu toate astea, sunt mai calma. Mult mai calma. Nu stiu cat ma va tine, nu stiu pana cand o sa pot rabda sa nu stiu nimic sigur, sa ma adaptez din mers. Azi, de exemplu, am tipat la el. M-a provocat la telefon, erau chestii cu care nu voiam sa am legatura azi, e duminica, abia ma trezisem, nu vreau sa aud de cifre! Si am reactionat prea tare. Presupun ca asta va insemna ca nu ma va mai suna azi:). Nevermind, si asa e urat afara.
Ma intreb ce ma mai asteapta:). Imi dau seama doar ca sunt o gramada de nuante in existenta asta a noastra ciudata si volatila. Nuantele vocii lui, nuantele privirii, nuantele gesturilor… incep sa i le simt/cunosc putin cate putin si mi se par fascinante. Chiar daca nu comunica verbal, sunt lucruri care il dau de gol. Well, probabil ma voi rataci din nou, intr-un fel sau altul…
