In ultima vreme ma ratacesc iremediabil o data la doua vineri. Vinerea asta iar. Cu big guy, logic. Insa nu s-a intamplat nimic (like sleeping over, fucking, kissing). Am vorbit doar si am vorbit destul de aprig si de ciudat, eram cam beti amandoi, nici ca mai conta ca lumea din jur ne-ar fi putut auzi, nici ca mai conta ca eu tipam si el ma mangaia. Nimic.
Eram acolo cand a venit si ne-am ignorat o vreme. Apoi s-a imbatat si a venit pe la masa mea. Apoi am inceput sa vorbim despre diverse. Am zis ca e sansa mea sa am the talk asa ca am incercat. I-am spus tot ce aveam de spus, ca e las, ca ma tine atarnata de el fara sa-mi dea drumu’, ca vreau sa-mi spuna ce naiba se intampla, chiar daca e rau si chiar daca ma doare pentru ca am nevoie de cuvintele astea vorbite ca sa ma rup naibii de el. Insa toate vorbele astea au fost presarate cu alte vorbe d-ale lui, abstracte si vagi, filosofice aproape, ca un cod. Incercam sa-i patrund intelesurile ascunse si-mi parea mereu ca-mi scapa ceva.
Nu mi-a dat drumul de tot nici de data asta. Era sansa lui. Dar n-a facut-o. Din nefericire pentru mine insa m-a lovit in profunzime, acolo unde ma durea cel mai tare. O sa explic imediat. A inceput cu discutii de genul ca a crezut ca sunt “fulgeratoare” (asa cum banuiam) dar n-am fost, insa potential exista. Vorbim acum de un om extrem de … spiritualizat. Traieste mult in el, lumea lui se intampla in interior. Si-mi zicea ca sunt “un copil frumos” (a spus la un moment dat in nu mai stiu ce context “da, te iubesc, dar trebuie sa evoluezi cu mine… cumva impotriva mea” or smth) dar ca acum nu dau ce e mai bun din mine. Si ca voi ajunge, atunci cand voi fi “evoluat”, sa nu mai am nevoie de el. Si inteleg la ce se refera cu nu-mai-am-nevoie-de-el bullshit. Dar asa de tare m-a enervat toata faza cu evolutia, incat am plecat trantind usa.
Am ajuns acasa si am plans, pe bune. Pentru ca stiu, deep down inside me, despre ce vorbeste. Eram genul de om ne-tabloidizat, care era in stare sa citeasca pana la epuizare si sa se piarda cu totul intr-o carte buna. Eram genul de fata care privea cu detasare si relaxare, inteligent, orice fel de prejudecata feminina. Asta inca o am cumva. Insa simt, sincer, ca m-am prostit… rau de tot. Ca nu mai sunt in stare sa gandesc clar. Ca nu mai pot sa progresez. Simt cum mi se uniformizeaza creierul pe zi ce trece. Muncesc si ies in oras, vin acasa si stau pe net. Cam atat. Viata mea cu mine nu mai exista. Cred ca am mai scris despre asta si tot n-am facut nimic. Se pare ca eu nu prea contez pentru mine. Se pare ca eu, ca om, sunt facuta sa traiesc pentru altii. Iar asta a ajuns sa ma sece cu totul. Traiesc interior din ce am acumulat in trecut.
Si acum am inteles… oarecum… esecurile cu big guy si cu blue eyes. Am inteles de ce au simtit potentialul, dar nu au continuat (bine, erau si sunt fucked up amandoi oricum). Pentru ca impresia pe care o dau nu are substanta. Deloc. E ceea ce am construit pana la un moment dat. Iar apoi am uitat de mine. Am uitat ce vreau, ce gandesc, ce doresc, ce visez, ce planuri am.
Si big guy are dreptate: am o viata, iar in viata asta a mea eu sunt singura persoana pe care ma pot baza. Asa ca as face bine sa ma inteleg bine cu mine, sa nu raman incremenita in proiect, sa-mi fac un bine si sa mai evoluez din cand in cand. Si poate ca si-a asumat rolul asta de “ala rau” ca sa ma scuture. Sa ma faca sa vad ca trebuie sa fac ceva. Cu impresia asta am ramas de aseara. Si cred ca nu e asa de rau pana la urma, e o experienta prin care trebuie sa trec, chit ca nu mai e asa de usor, nu mai am 20 de ani. Ar fi fost bine. Dar nu.
Nu stiu ce o sa fac mai incolo. Nu stiu cum o sa imi construiesc viitorul pana la urma. Insa stiu ca trebuie sa schimb multe lucruri. Pentru ca nu sunt ceea ce as fi vrut sa fiu acum.
