bai…

… asa nu se mai poate, soro! Adica, ok, am inteles de la cineva, pe surse cum ziceam zilele trecute, ca nu ma place that way. Dar de ce atunci intuitia mea, care (am invatat cam tarziu asta) niciodata nu da gres, imi zice altceva? De ce eu simt ca sunt altele motivele pentru care nu face vreun gest, nu faptul ca nu ma place?

Azi un amic mi-a zis ca el ne vede impreuna.. like forever. M-a pocnit rasul instant. La cum il stiu de incapatanat pe non-cuiul asta, si la cat e de principial, ma indoiesc ca ar putea sa faca ceva prea devreme. Si e posibil ca mai incolo sa fie prea tarziu. Si asa ca am decis, din nou, sa incerc sa nu mai fac nimic. Hiba mea e ca se vede muuuult prea clar cand plac pe cineva. Il vanez, il haituiesc, si cu cat e mai greu de ajuns la prada, cu atat devin mai indarjita. Insa as fi vrut sa nu fie asa. De cele mai multe ori raman cu buza umflata si cu regretul de a fi aratat prea franc ce simt. But hey, I don’t have time to waste! Asta pentru ca stiu ca, odata ce cucerirea-i gata, rolurile se schimba. Eu ma calmez si devin cea vanata. Pentru ca, as I said before, I am addictive. Numai ca atunci e totul mult mai complicat. Sunt mult mai multe sentimente, mult mai intense, in joc. Si vanatoarea nu mai asa de amuzanta. Trec deja in alta liga.

PS - blue eyes mi-a spus ca m-a sunat in saptamana cand am fost plecata. Voia sa ma invite la ceai. Oh really? Asta-mi lipsea… blue eyes and the tea moment.

cuiele si gaurile ce raman in urma lor

Mda, am scapat de cui, dar gaura tot ramane. Uneori o simt mare, ca o gaura neagra, alteori cred ca nici o furnica n-ar putea sa intre prin ea. Ma tot amagesc ca in the end o sa gasesc si eu un suflet care sa ma vada si sa ma vrea asa cum sunt, desi eu ma adaptez destul de repede la oameni. Cred ca sunt genul care se muleaza pe caracterul altuia pana cand ajung sa fac omul atat de addicted incat se muleaza el pe mine. Sau cel putin asa am patit pana acum. 

Imi dau seama ca de fapt hiba mea cea mai mare acum e faptul ca ma arunc cu capul inainte intr-o posibila relatie. Si ca vreau sa ard etapele, have it all, cat mai mult posibil. Si asta pentru ca am fost, si inca sunt, lipsita de doza de afectiune de cuplu cu care am fost obisnuita. Rareori am fost singura si doar pe perioade scurte. Acum e ceva in neregula, sunt singura (cel putin practic) de prea mult timp. Si atunci cand cineva imi da un deget de afectiune, eu vreau toata mana. Si apoi tot corpul.

Am fost acasa si am descoperit intr-un birou vechi mai multe hartiute, bucati disparate dintr-un jurnal mai vechi. Pe una din ele era urmatorul text:

Stii tu ce inseamna dragostea ta pentru mine? Poti tu sa simti, sa-ti dai seama? Imi esti la fel de aproape cum imi este pamantul. Simt ca din tine, cu tine pot sa infloresc si sa renasc la infinit. Nu vreau sa ma gandesc la un inger cu aripile frante, nu vreau sa ajung sa simt o cadere, o departare… Atunci as muri si cine stie daca voi mai avea vreodata puterea sa renasc. Cu toate gandurile negre, te iubesc. Te iubesc in toate culorile sufletului meu. Uneori (si in ultimul timp din ce in ce mai des) sunt neagra, dar imediat ce incep sa-ti scriu, sa ma gandesc la tine, ma fac verde, albastra, alba… Vezi, te iubesc. As vrea sa-ti daruiesc nu o singura stea umpluta cu aerul din mine, ci intreg universul meu de stele umplute cu dragoste pentru tine. Ai putea tu oare sa suporti atata dragoste? As putea eu sa cunosc intreg universul tau misterios? Uneori imi pari atat de complicat incat ma ratacesc pe drumurile sufletului si mintii tale. Si atunci mi-e frica…. mi-e teama sa nu fiu cumva pusa in situatia de a dezlega un mister imposibil. Crezi tu ca iubirea poate rezolva totul? Dilema… Si totusi, te iubesc.

Textul asta a fost scris acum niste ani, mai multi, pe vremea cand eram adolescenta si credeam ca baiatul cu care eram atunci e my one and only. Looking back, cred ca a fost indeed, insa doar pentru o vreme. Pentru ca am evoluat separat. Insa imi dau seama ca, desi nu mai folosesc aceleasi cuvinte, nu mai scriu texte atat de “patetice”, de simtit, simt la fel.

necrologul unei iubiri ratate

Pai… sunt speechless. Sincer. E absolut ireal ce am patit si toata lumea in jurul meu se mira. Iar eu cred ca sunt asa de socata incat nu realizez decat in reprize ca nu o sa-l mai vad. De fapt, cine stie cand o sa-l mai vad. Rar si episodic. O sa fie ciudat poate la vara, la mare, poate prin baruri. Dar o sa incerc sa fiu ok, sa nu las sa se vada nimic.

Dar acum, in momentul asta, urasc taxiurile si oamenii care se saruta. Nu pot sa uit noptile noastre de mers pe jos si apoi vorba lui “uite un taxi. e galben cum iti place. Hai ca ne-am obisnuit deja cu culoarea asta. Il luam?”. Si cand intram ziceam prima data adresa mea, apoi a lui, si ma cuibaream in bratele alea musculoase. Vorbeam in soapta sa nu cumva sa stricam magia. Aia din mintea mea. 

Nu pot sa uit nici cum reactiona cand il mangaiam. Cum inchidea ochii cand il sarutam pe frunte. Cum parea un bebe urias in bratele mele. Cum am adormit prima data la el, il tineam de mana. Cum il vedeam, inalt, apropiindu-se de mine. Nu uit primul sarut. Nici al doilea. Nici alea care au urmat. Nici planurile de vacanta. Nici “bineee, lasa ca te invat eu sa inoti”. 

Nu le uit, o sa le depozitez cu grija undeva intr-un sertar al mintii mele. Si probabil ca vor ramane acolo o vreme, pana cand se vor prafui si vor deveni o naluca. Frumoasa. Care poate o sa ma mai bantuie candva. 

I know, I’m lame. Dar am nevoie de cuvintele astea, si poate de inca multe altele, ca sa trec peste asta. Pentru ca, de data asta chiar cred ca ma indragostisem. Si eram asa prinsa de vraja asta, de mirosul de vara de pe strazi, incat aveam impresia ca o sa am o vacanta de milioane. Nimic nu imi spunea ca va veni ziua aia cand o sa scriu randurile astea. 

But well, am avut doua saptamani. Poate pentru unii e de ajuns. I was just warming up.

after a while

Am fost nitel plecata… sa zicem. Abia acum mi-am revenit din calatorie. N-a fost rau. A lasat o adanca urma in mine. Cu bune si rele. Situatia tot complicata ramane pentru mine. Mi-a placut afectiunea, dupa o vreme am simtit nevoia de apropierea aia fizica dupa care tanjeam. Dar era prea tarziu, deja eram la multi kilometri departare. Nici nu stiu daca e bine ca nu simt vinovatie atunci cand imi caut “alinare” in bratele altcuiva. Intr-un fel consider ca e un fel de a ma mentine alive and kicking. Cu toate astea de multe ori sunt pe punctul de a cadea in propria capcana.

Am mai povestit p-aci de un om (ultimul:P) cu care nu stiam cum se va intampla treaba cand ne vedeam luni la munca, cum vom reactiona unul la altul. Pai… am reactionat bine. Adica ne-am vazut amandoi de treaba, am lucrat ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Cred ca se astepta la o criza, dar se pare ca nu prea ma cunoaste. Apoi am fost nevoiti sa plecam o zi impreuna intr-un schimb de experinta. Si totul a fost ok, chiar m-am simtit normal cu el. Apoi a venit o petrecere. Well, la petrecere omul a venit cu fata. Era cam tumentat si mi-a zis ca nu prea e ok. M-a mangaiat si m-a luat de mana. Si atunci mi-am dat seama ca poate nici in el lucrurile nu sunt asa de calme cum credeam. Ca nu a luat totul ca pe ceva trecator. Nici ca pe ceva foarte grav, insa am simtit ca ceva acolo exista. 

Well, veti spune, si cum se impaca toate astea cu… restul? Pai nu se impaca. D-aia le scriu. Poate ma lamuresc si eu. Insa simt ca am muuuuuult de asteptat ca toate lucrurile sa-mi devina clare in viata. Cel putin pe partea asta… non-economica.

to sex or not to sex?

Dupa 9 luni in care nu ne-am vazut decat prin minuscula fereastra a YM sau in diverse si felurite poze la altii pe bloguri, dupa 9 luni de departare si apropiere ma gandeam ca o sa fie o relatie… intensa.Ca nu o sa vrea sa ma scoata din casa, ca o sa ma tina “pa camera” mai ales ca a fost urat afara. Dar nu. S-a intamplat o singura data la inceput, in primele zile. Ca sa nu zic ca n-a existat. Insa mi-am dat seama ca nici eu nu eram in prea mare forma, adica nici eu nu-mi doream in mod deosebit sa se intample.Abia aseara, cand el, cam turmentat, mi-a explicat ca e foarte stresat si ca pur si simplu nu-i vine, mi-am dat seama ca de fapt ceea ce mi-a lipsit in tot timpul asta nu a fost sexul ci afectiunea. Sex … I can have that anytime. Nici macar nu-mi fac probleme ca n-ar fi asa. Daca vreau sex, I go get it fara probleme. Cand vine vorba insa de afectiune, e tare complicat. Nimeni nu-mi da afectiune asa din prima. Si el a zis la fel, ca-i lipsea afectiunea. Practic ne era dor unul de altul prin ceea ce ne oferim unul altuia: love&kindness. E genul ala de iubire mentala pe care nu o pot descrie si despre care mi-e greu sa vorbesc, nu e deloc spectaculoasa nici de emfaza, e ceva rezidual:).Asa ca o sa ma despart de el cu inima-mpacata ca totul e ok. After all, chiar daca si-o trage cu o mie de gagici, insa cand e cazul se intoarce la mine si ma iubeste … cred ca e ok. Pentru ca si eu cam la fel fac. Nu iubesc pe nici unul din cei pomeniti pe acest blog pana acum. Insa imi serveau unor…. scopuri.