I was no good… again

I’m not fat. I’m not ugly, I’m smart, energetic, funny, open (-minded), empathetic. Some see me attractive. Si atunci de ceeeee? De ce eu patesc d-astea? De tocmai acum?

Seara trecuta a fost absolut horror. Nu am cuvinte sa descriu cat de nasol a putut sa fie. Desi nu s-a intamplat nimic. Meci… El statea cu una langa el. Care-si mai sprijinea bratul pe spatele lui din cand in cand.. asa familiar. El pleaca si sa intoarce. Tot cu fata langa el. La un moment dat ajung in spatele lui, ii priveam cum rad si cum ea il mangaie pe cap. Am vrut sa plec. Insa am decis sa stau inauntru, ca eram la terasa si era cam rece. El a intrat, m-a salutat si a plecat. De tot. La masa a ramas un prieten si am indraznit sa spun ca sunt suparata. Si mi-a spus asa: “tu mai bine vezi-ti de drumul tau. In orice caz, nu cu mine trebuie sa vorbesti, ci cu el”. Si atunci am inteles de-a dreptul ca nu mai are sens.

De fapt, m-am intors la ce spuneam… ca daca ti se spune ca e gata, nu conteaza de ce e gata, pur si simplu motivul e absolut secundar. Chestia e ca nu mai vrea. Si azi am incetat de fapt sa mai sper. Am incetat sa ma gandesc ca dupa mesaj, s-a intors, ca vinerea trecuta a existat….

Problema e de fapt ca sunt total singura acum. Nu-mi place nimeni, nu vreau sa stiu de nimeni. Probabil ca pentru o vreme o sa-mi plang mizeria aici si apoi o sa apara alt cui. Insa important ar fi sa evit sa-l mai vad. Asa cum mi-a iesit cu blue eyes (si cu el era si mai greu, ma ciocneam de el peste tot), asa trebuie sa iasa si acum. Mai ales ca e mult mai usor. Ma incurajez singura, insa alta solutie nu vad.

PS - in timpul meciului i-am sters numarul din telefon. Si mesajul ala nenorocit.

necrologul unei iubiri ratate

Pai… sunt speechless. Sincer. E absolut ireal ce am patit si toata lumea in jurul meu se mira. Iar eu cred ca sunt asa de socata incat nu realizez decat in reprize ca nu o sa-l mai vad. De fapt, cine stie cand o sa-l mai vad. Rar si episodic. O sa fie ciudat poate la vara, la mare, poate prin baruri. Dar o sa incerc sa fiu ok, sa nu las sa se vada nimic.

Dar acum, in momentul asta, urasc taxiurile si oamenii care se saruta. Nu pot sa uit noptile noastre de mers pe jos si apoi vorba lui “uite un taxi. e galben cum iti place. Hai ca ne-am obisnuit deja cu culoarea asta. Il luam?”. Si cand intram ziceam prima data adresa mea, apoi a lui, si ma cuibaream in bratele alea musculoase. Vorbeam in soapta sa nu cumva sa stricam magia. Aia din mintea mea. 

Nu pot sa uit nici cum reactiona cand il mangaiam. Cum inchidea ochii cand il sarutam pe frunte. Cum parea un bebe urias in bratele mele. Cum am adormit prima data la el, il tineam de mana. Cum il vedeam, inalt, apropiindu-se de mine. Nu uit primul sarut. Nici al doilea. Nici alea care au urmat. Nici planurile de vacanta. Nici “bineee, lasa ca te invat eu sa inoti”. 

Nu le uit, o sa le depozitez cu grija undeva intr-un sertar al mintii mele. Si probabil ca vor ramane acolo o vreme, pana cand se vor prafui si vor deveni o naluca. Frumoasa. Care poate o sa ma mai bantuie candva. 

I know, I’m lame. Dar am nevoie de cuvintele astea, si poate de inca multe altele, ca sa trec peste asta. Pentru ca, de data asta chiar cred ca ma indragostisem. Si eram asa prinsa de vraja asta, de mirosul de vara de pe strazi, incat aveam impresia ca o sa am o vacanta de milioane. Nimic nu imi spunea ca va veni ziua aia cand o sa scriu randurile astea. 

But well, am avut doua saptamani. Poate pentru unii e de ajuns. I was just warming up.