Avertisment: acesta nu este blogul unei pustoaice de liceu, desi poate sa para unul. Stiu ca e un cliseu, iti faci blog sa-ti exprimi nefericirea si chinul si blabla, ca el de ce nu ma suna, ca el de ce ma ignora…d-astea.
Cu toate astea, eu ma incapatanez sa scriu undeva despre toate emotiile minuscule, despre toti fluturii din stomac si despre toate gandurile care ma bantuie ziua si pe care nu are rost sa le spun cuiva, nu de alta, dar as fi cam plictisitoare. Ca as vorbi numai eu. Numai despre ACEL subiect. Delicat, intr-adevar, dar care necesita dezbateri indelungi, analize profunde si care nu prea sufera concluzii, fiind un proces in derulare. Cam cum e Present Perfectu’ din engleza, pour les conaisseurs. Asa ca am decis sa scriu totul aici si gata, asta e solutia ideala pentru toata lumea. Si eu sunt “vorbita”, si prietenele mele linistite si libere sa zumzaie dupa cum le pofteste inima despre ale lor.
De fapt, ce a declansat crearea acestui confesionar public, daca pot sa-i zic asa, e sentimentul in sine, atat de ciudat pentru cineva ca mine (… chiar nu am 15 sau 17, nici macar 20 de ani). Nu credeam ca mai sunt in stare sa am sentimente ca in liceu. Numai atunci ma uitam dupa cate un baiat, il fixam insistent, eram atenta la orice gest sau vorba a lui, mai ales daca imi erau adresate. Numai atunci eram in stare sa interpretez un cuvant in mii de feluri si sa sfarsesc prin a crea un intreg scenariu. Ei bine, acum asa ma simt! Parca am calatorit inapoi in timp, sau mai degraba eul meu din liceu a calatorit in viitor si se comporta exact cum ii e varsta: naiv, impulsiv, poate cam prea vulcanic, poate cam prea “available” (dar la asta nu am fost niciodata buna, play hard to get, oare chair merge?).
Ciudat mai e si faptul ca starea mea zilnica e extrem de influentata de cate un gest sau o vorba. Sau, si mai grav, de lipsa lor. Uite azi de exemplu: nu l-am vazut decat fugitiv de dimineata. Apoi ne-am ciocnit pe scari, vorbea la telefon, era grabit, abia daca m-a vazut. Cam pe la 3 ma luase o sfarseala cumplita. Ca si cum lumea se terminase si eu nu mai aveam sens. Si oricat as fi incercat sa ma afund in gramada de hartii de pe birou, tot nu reuseam sa-mi revin. Iar asta nu se intampla rar…
Cu toate astea, el imi vine in ajutor. Exact atunci cand nu ma astept, cand am nevoie mai mult. Si-mi revin ca prin minune, de zici ca abia m-am trezit.
Pfuuuuiiii….. sunt curioasa ce ma asteapta maine. Fiecare zi e o supriza acum.
