Conform unor surse oficiale din interiorul vietii Sandriei si din mintea ei, se pare ca BLUE EYES IS BACK. Stirea ne-a fost confirmata si de chelnerii de la o anumita ceainarie care i-au vazut pe cei doi degustand impreuna o tarta cu fructe de padure si discutand intens despre, ce altceva, probleme de la serviciu. 

Intalnirea a avut loc, se pare, in urma unui pranz spontan in cantina institutiei. Blue eyes a decis, probabil pentru ca Sandria era imbracata in albastru si se asorta cu ochii lui, ca e cazul sa o invite si la ceai, ceea ce a si facut. 

Intalnirea, care a durat destul de putin, s-a terminat cu concluzia Sandriei ca “the chemistry is gone, long gone”, dar ca blue eyes o fi in perioada de imperechere pentru ca se vede clar ca ar fi dorit mai mult de un sarut fugar in masina. 

Ramaneti pe acest blog pentru a fi la curent cu desfasurarea evenimentelor importante din viata Sandriei. Se pare ca lucrurile se complica.

- problema cu relatiile la distanta e ca atunci cand decizi sa te desparti e…. irelevant. Sincera sa fiu, simt ca fie ne-am despartit atunci cand el a plecat (si si-a luat si lucrurile de la mine), fie nu ne-am despartit de fapt pentru ca asta nu a insemnat decat vorbit la telefon si atat. Adica ceva… mai degraba teoretic. Mai ales ca suntem in relatii bune, suntem ok, we care a lot about each other si vorbim ca pana acum, despre aceleasi lucruri, in acelasi fel. Poate ca asta ar dura pana cand ori eu ori el am avea o relatie serioasa

- mr kiss is back … from nowhere. La modul ca mi-a dat sms sa ne vedem. Si mi-a zis ca a fost stupid fata de mine. WTF? in fine… probabil ca o sa aflu eventually, dar omu asta zici ca vine din alta lume acum

- blue eyes is kinda back also. Mai draga, dar asta e un adevarat fenomen, pe bune. NUuuu, nu va inchipuiti ca e back la modul ca eu sunt iar lesinata dupa el. nununu, nu mai facem d-astea. Insa iar a vrut sa mergem la ceai, he’s touching me again, a inceput din nou cu complimentele zilnice. Din nefericire pentru el, toate lucrurile astea ma distreaza si atat.

- non-cuiul e din ce in ce mai ciudat. Dupa ce am analizat, in plenul clubului femeilor-frumoase-si-destepte-si-independente-dar-oh-single, toate probele adunate de-a lungul vremii, s-a ajuns la concluzia ca da, si lui ii place sau ii placea de mine because se vede cu ochiul liber, insa din nefericire, concursul de imprejurari in care ne aflam nu a fost favorabil unei minunate relatii chiar si de o zi/noapte.

- in seara asta non-cuiul a aparut din senin in locul pierzaniei. s-a fastacit ingrozitor, m-a intrebat de cineva, a zis ca a intrat sa vada daca e loc, ca mai e cu o persoana, era crispat, l-am invitat la masa, a plecat si dus a fost. In urma unei analize, am concluzionat ca a reactionat ca si cum am fi fost impreuna si n-ar fi vrut sa stiu cu cine era. He’s wacko. Really. I’m over this… thing, ca nici nu stiu ce sa zic ca a fost, ca doar n-a fost nimic, poate doar un gand, o idee, o intuitie.

Singura problema e ca nu se intampla nimic, de fapt. Totul e asa, teoretic si abstract, poate cu un mare maybe in fata, insa nici macar. Asa ca ma duc sa ma culc, ca mor de somn.

Nu mai pot asa si nici nu mai vreau. Am impresia ca ma invart in aceeasi lume, cu aceiasi oameni, cu aceleasi povesti si barfe, cu atitudini si planuri repetitive… nu mai pot.

Probabil ca am nevoie de prieteni noi, locuri noi, am nevoie sa fac lucruri pe care nu le-am mai facut demult. E adevarat ca am tendinta sa devin nitel sociopata, eu care sunt un om mega-sociabil, insa nu mai vreau sa simt ca-mi trece viata pe langa mine inchisa intr-un cerc miiiiic si stramt din care prea multe perspective nu am.

Nu mai pot sa-i vad nici pe baietii astia care m-au terorizat in ultima vreme. Non-cuiu a devenit sarcastic, ma ia la misto din orice, e cam enervant. Probabil e felul lui de a se apara de … mine cred. Nici nu mai vorbim. Nici nu mai vreau sa vorbim. Sa nu mai aud de el (insa o sa se intample pentru ca avem prieteni comuni).

Fostul cui e foarte afectuos cu mine. Cand ne vedem ma pupa pe obraz, ma ia in brate, astea… insa simt foarte clar ca nu mai e nimic inside, we’re just friends and that’s all.

Sa fie ei toti sanatosi cu piticii lor de pe creier cu tot. Am nevoie de un om care sa para, cel putin la inceput, ca are toate mintile la el. Si de fapt imi dau seama ca nu numai eu am problema asta. Tot impartasind diverse cu fete prietene, aflu ca trec sau tocmai au trecut prin … chestia asta nedefinita, in care baietii se poarta ciudat, ele devin prudente sau agresive, dupa caz, baietii dezamagesc si mai tare… Si chiar ma gandeam: suntem o gasca de muieri inteligente, dragutze, independente. WTF? Are you all stupid, blind, are you a bunch of retards?

Oh well, nu e ca si cum au intrat anii-n sac, but I can’t help wondering ce naiba se intampla cu specimenele astea despre care se spune ca sunt de pe Marte?

… asa nu se mai poate, soro! Adica, ok, am inteles de la cineva, pe surse cum ziceam zilele trecute, ca nu ma place that way. Dar de ce atunci intuitia mea, care (am invatat cam tarziu asta) niciodata nu da gres, imi zice altceva? De ce eu simt ca sunt altele motivele pentru care nu face vreun gest, nu faptul ca nu ma place?

Azi un amic mi-a zis ca el ne vede impreuna.. like forever. M-a pocnit rasul instant. La cum il stiu de incapatanat pe non-cuiul asta, si la cat e de principial, ma indoiesc ca ar putea sa faca ceva prea devreme. Si e posibil ca mai incolo sa fie prea tarziu. Si asa ca am decis, din nou, sa incerc sa nu mai fac nimic. Hiba mea e ca se vede muuuult prea clar cand plac pe cineva. Il vanez, il haituiesc, si cu cat e mai greu de ajuns la prada, cu atat devin mai indarjita. Insa as fi vrut sa nu fie asa. De cele mai multe ori raman cu buza umflata si cu regretul de a fi aratat prea franc ce simt. But hey, I don’t have time to waste! Asta pentru ca stiu ca, odata ce cucerirea-i gata, rolurile se schimba. Eu ma calmez si devin cea vanata. Pentru ca, as I said before, I am addictive. Numai ca atunci e totul mult mai complicat. Sunt mult mai multe sentimente, mult mai intense, in joc. Si vanatoarea nu mai asa de amuzanta. Trec deja in alta liga.

PS - blue eyes mi-a spus ca m-a sunat in saptamana cand am fost plecata. Voia sa ma invite la ceai. Oh really? Asta-mi lipsea… blue eyes and the tea moment.

Here’s something for all of you guys.

Eu sunt un om bun. Prea bun pentru majoritatea. Din cauza asta dedicatia asta e foarte soft. Nu-i urasc. Nu-i dispretuiesc. Unii mi-au ramas prieteni, chiar daca au fost cuie si au lasat in urma lor catamai gaurile. Altii vor sa-mi fie prieteni insa nu prea se leaga, dunno why.

Dar ma despart de toti mental, psihic, emotional… acum. Zilele astea. Little by little. Piece by piece.

Vorba cantecului, ever fallen in love with someone I shouldn’t fall in love with. Dar nici de data asta n-a fost sa fie. Am aflat, pe surse, ca nici cuiul altei fete nu mi-e bun. Ca nu vrea. Iar daca el nu vrea, what can I say more? Nada. Bine ca asta nu a lasat macar nici o gaura. Ca in curand o sa ma transform in strecuratoare. 

So now I don’t know what to do. O sa ma cufund in noianul de munca, in muntele de carti incepute acum cateva luni, in nopti pierdute. Si cam atat.

Am vrut sa scriu despre asta de cand m-am intors, insa n-am stiut cum. Pentru ca a fost o stare asa de… nemaitraita de mine, poate de muuuulta vreme, incat am vrut sa o mai tin pentru mine o vreme. Sa fie secretul meu.

Acum, ca s-a decantat, cred ca pot sa o rostesc. A fost asa: o zi ploioasa intr-un oras venerabil. Ploua mocaneste, insa nu era chiar frig. De la geam vedeam cumva in casa de vis-a-vis, in apartamentul cuiva care avea, cu o seara inainte, o lumina rosiatica ce impanzea peretii. Eram cumva amortiti de vreme, adica eu. El era fascinat de ploaie. S-ar fi uitat la ea ore-n sir. Statea lungit in pat si privea pierdut pe fereastra. Imi zicea ca e frumos. A pus muzica si s-a trantit la loc in pat. Ma intind langa el cu o carte in mana. Stateam amandoi tacuti, se auzea muzica si se simtea ploaia. Si nimeni nu zicea nimic. Eu ma mai foiam din cand in cand, incercam sa ma apropii subtil de lumea lui, dar nici nu voiam sa o tulbur prea tare. La un moment dat am lasat cartea si m-am incovrigat langa el. Statea intins, relaxat, cu fata spre geam. Fruntea mea ii atingea incet, aproape imperceptibil, umarul. Si am stat asa amandoi o vreme. Am inchis ochii, credeam ca o sa dorm, insa nu puteam, era prea frumos. Prea linistit. Prea in acelasi loc cumva, insa separati fiecare de gandurile lui. Mi-a parut o vesnicie ora aia (sau orele alea, ca nu-mi dau seama). 

Nu tin minte sa mi se fi intamplat vreodata sa stau langa un baiat care-mi place, barely touching each other, vreme indelungata, si sa ma simt atat de … frumos. Yes, this is the word. And this is why I came to like him. For this unique moment.

Am fost prea ocupata cu diverse plecari pe ici pe colo ca sa mai pot sa-mi adun gandurile si sa scriu. Nu ca s-ar intampla ceva de-a dreptul. Cuiul meu inexistent acum a transformat relatia noastra intr-una de prietenie cu posibilitati de extindere ca sa zic asa. Pentru ca la betie imi zice lucruri de care, imi dau seama, se rusineaza sau pe care le uita a doua zi. Si chiar nu mai conteaza.

A aparut alt cui. Sper sa nu fie chiar un cui. A fost cuiul unei fete, sper sa nu fie si al meu. Insa problemele etice-morale par ca impiedica o relatie care altfel ar fi frumoasa, cred eu. Adica…. credeti ca e ok sa iti placa de cineva din gasca prietenului? Da, prietenul care e cam lipsa, indeed. Cu care tot incerc sa reglez situatia si nu-mi iese de nici o culoare. In fine… it’s all so complicated ca prefer sa nu ma gandesc prea mult la nimic. Sa ma odihnesc si sa take it easy. E vara doar, nici nu ma gandesc ca nu sunt in concediu sau ceva. Ci doar ca e cald afara.

Mda… cam asta…

Pe principiul asta am mers zilele trecute crezand ca reusesc sa ma indepartez si cred ca asta s-a si intamplat. Sper sa fie definitiv. Insa vorba asta merge si in alt sens. Am decis la un moment dat sa “fac curat” in viata mea si sa start fresh. Si asa ca abia azi mi-am luat inima-n dinti si am zis ca e cazul sa am The Talk. Dar m-am suprins, in timp ce scriam cat de nasol imi e asa, singura, ca-mi vine sa plang la gandul ca raman fara el. Chiar daca el e departe, la mii de kilometri distanta. Si are de gand sa mai stea ceva. Pur si simplu nu puteam sa zic acele cuvinte, ma gandeam ca parca raman fara ultimul meu sprijin. Colac peste pupaza, mnealui e de parere ca trebuie sa intarim relatia, sa o facem sa mearga si asa, la distanta. Si atunci mi-am zis ca daca tot am inceput sa plang si daca el crede ce zice (presupun ca nu avea un rost sa ma minta), poate ca trebuie sa mai dau o sansa acestei ciudatenii. Nush daca o sa rezist (vezi ultimele evenimente). Insa cred ca acum nu e momentul, pur si simplu.

Mda, am scapat de cui, dar gaura tot ramane. Uneori o simt mare, ca o gaura neagra, alteori cred ca nici o furnica n-ar putea sa intre prin ea. Ma tot amagesc ca in the end o sa gasesc si eu un suflet care sa ma vada si sa ma vrea asa cum sunt, desi eu ma adaptez destul de repede la oameni. Cred ca sunt genul care se muleaza pe caracterul altuia pana cand ajung sa fac omul atat de addicted incat se muleaza el pe mine. Sau cel putin asa am patit pana acum. 

Imi dau seama ca de fapt hiba mea cea mai mare acum e faptul ca ma arunc cu capul inainte intr-o posibila relatie. Si ca vreau sa ard etapele, have it all, cat mai mult posibil. Si asta pentru ca am fost, si inca sunt, lipsita de doza de afectiune de cuplu cu care am fost obisnuita. Rareori am fost singura si doar pe perioade scurte. Acum e ceva in neregula, sunt singura (cel putin practic) de prea mult timp. Si atunci cand cineva imi da un deget de afectiune, eu vreau toata mana. Si apoi tot corpul.

Am fost acasa si am descoperit intr-un birou vechi mai multe hartiute, bucati disparate dintr-un jurnal mai vechi. Pe una din ele era urmatorul text:

Stii tu ce inseamna dragostea ta pentru mine? Poti tu sa simti, sa-ti dai seama? Imi esti la fel de aproape cum imi este pamantul. Simt ca din tine, cu tine pot sa infloresc si sa renasc la infinit. Nu vreau sa ma gandesc la un inger cu aripile frante, nu vreau sa ajung sa simt o cadere, o departare… Atunci as muri si cine stie daca voi mai avea vreodata puterea sa renasc. Cu toate gandurile negre, te iubesc. Te iubesc in toate culorile sufletului meu. Uneori (si in ultimul timp din ce in ce mai des) sunt neagra, dar imediat ce incep sa-ti scriu, sa ma gandesc la tine, ma fac verde, albastra, alba… Vezi, te iubesc. As vrea sa-ti daruiesc nu o singura stea umpluta cu aerul din mine, ci intreg universul meu de stele umplute cu dragoste pentru tine. Ai putea tu oare sa suporti atata dragoste? As putea eu sa cunosc intreg universul tau misterios? Uneori imi pari atat de complicat incat ma ratacesc pe drumurile sufletului si mintii tale. Si atunci mi-e frica…. mi-e teama sa nu fiu cumva pusa in situatia de a dezlega un mister imposibil. Crezi tu ca iubirea poate rezolva totul? Dilema… Si totusi, te iubesc.

Textul asta a fost scris acum niste ani, mai multi, pe vremea cand eram adolescenta si credeam ca baiatul cu care eram atunci e my one and only. Looking back, cred ca a fost indeed, insa doar pentru o vreme. Pentru ca am evoluat separat. Insa imi dau seama ca, desi nu mai folosesc aceleasi cuvinte, nu mai scriu texte atat de “patetice”, de simtit, simt la fel.