Cu nimic nu mi-e bine. De orice sunt nemultumita. Oricat mi-as spune ca viata mea nu e rea deloc, ca stau pe picioarele mele, un om tanar si sanatos, totusi parca toate corabiile sunt naufragiate pe Insula Nimanui, iar eu fix de Robinson Crusoe type of adventure nu am chef. Desi asta ar trebui sa fac.

Nici macar sa scriu nu-mi vine. Iar asta e cel mai rau semn dintre toate.

Dar sa o luam metodic:

PRIETENII
Am foarte putini. Si foarte putini dintre cei putini imi sunt cu adevarat aproape. Am patit, intr-o duminica dupa-masa, sa stau vreo doua ore la telefon cautand macar un om cu care sa ma vad. Atunci. Fara planuri, fara sa fi vorbit inainte, fara nimic. Si nimeni n-a fost available pentru mine. Nimeni. Toti aveau alte planuri in care nu ma inclusesera. Nu mai zic ca in weekend nu se deranjeaza nimeni sa ma sune sa ma intrebe “Ba, vrei si tu sa vii cu noi? Uite, noi mergem acolo…”. Daca sun eu, sunt binevenita. Daca nu, au revoir.

JOBUL
Nu mai vreau sa fac ceea ce fac acum. Deloc. Insa nu stiu ce altceva vreau sa fac. Nu stiu unde sa ma duc, ce sa caut. Nu stiu ce m-ar incanta sa fac, in ce as investi energia mea cu pasiune, care e domeniul spre care m-as indrepta daca maine as fi pusa in fata acestei alegeri. Mereu imi spun ca n-am de unde sa stiu, daca nu incerc, iar incercatul asta vine cu diverse alte oprelisti: bani, lipsa de energie, lipsa de perspectiva.

DRAGOSTEA
Oh well. Nu e ca si cum ar fi vreo mirare ca la capitolul asta se mai intampla cate ceva, insa nu neaparat ceva bun. Ratacesc, ca de obicei, prin mintea si sufletul unui ratutit, incercand in zadar sa-l aduc pe calea cea buna. Tine la mine. Nu cred ca ma iubeste. Nu e, cu siguranta, indragostit de mine. Imi place si simt ca, la nevoie, pot sa ma bizui pe el. Dar in acelasi timp trebuie sa ma supun regulilor unei relatii “deschise”. Don’t ask, don’t suffer. Incerc sa ma detasez de el si sa iau din chestia asta doar ce e bun pentru mine. Insa naiba mai stie ce e bun pentru mine acum.

FAMILIA
Mama e nemultumita ca nu am familie, copii, ca sunt nemultumita de viata mea. E nemultumita de nefericirea mea si ma invinovateste pe mutelea de asta. Ma conditioneaza si cred ca daca as face un gest radical (sa-mi dau demisia, sa plec in lume de exemplu), s-ar imbolnavi de inima rea. De suparare ca viata mea nu a decurs conform planurilor ei. Ca nu are cum sa se laude la rude si la prietene cu fata ei. Ca daca aia intreaba, ea nu stie ce sa le zica. Intre timp, cum nici fratele meu nu e intr-o stare mai buna, practic saraca e cu nervii rau de tot. E suspicioasa si nefericita. Iar nefericirea ei ma scoate din minti.

Iar intre timp eu am devenit o plangacioasa fara margini, orice citat cu veleitati existentiale, orice discurs motivational care umbla la coarda asta sensibila din mine legata de sensul meu pe pamant ma face sa plang instant, oriunde m-as afla. Nu stiu ce e bine sa fac. Cum e bine sa privesc situatia. Am avut un singur moment de claritate, cand am stiut cu precizie ca pot sa schimb ceva, insa lipsa actiunii m-a adus inapoi in intunericul din care plecasem.

Asa ca acum as putea sa-mi scriu cu litere mari pe frunte PENDING. Sau BUFFERING. Si sper ca in curand sa dau RESTART. Ca sa stiu o treaba.

Am avut vreo cateva intamplari amoroase care m-au marcat. Un baiat cu care credeam ca, desi facem parte din lumi diferite, as putea totusi sa ajung undeva. Era complicat sa comunicam. El avea piticii lui pe creier, eu pe ai mei. Reactionam prost la vorbele lui si el la ale mele. Ma chinuiam si ma agatam in acelasi timp de el, ca si cum ar fi fost ultimul barbat din lume. Intr-un final am decis sa nu-l mai sun. Si nici el n-a mai sunat, asa ca s-a terminat pe mutelea.

A urmat apoi un tip care a aparut exact cand aveam nevoie de el. Poate ca din cauza asta i-am dat mai multa importanta decat ar fi meritat. Si m-am agatat si de el, mai mult, mult mai mult decat de celalalt. Credeam ca instabilitatea lui e trecatoare, ca eu pot sa vindec pentru ca eu asa functionez pentru oamenii pe care-i iubesc. Insa a ajuns sa ma chinuie pentru ca-mi pasa prea mult. L-am inteles pana la un punct, pana in punctul in care, prea indragostita fiind, mi-am dat seama ca-mi fac rau. Si atunci l-am sters din mine, am alergat in bratele primului venit pentru alinare si gata. DELETED.

Si a aparut, complet neasteptat, un barbat la care nu m-as fi gandit niciodata. Si traim acum un fel de relatie nedefinita. Ne simtim bine impreuna. Pana acum il simt onest, insa am o frana: si el, ca si cei de mai sus, nu vrea “relatie”.

Frica asta de angajament ma seaca. E asa de rau sa fii intr-o relatie? Atunci cand cunosti un om care-ti place, e atat de complicat sa i te dedici? Cat de lacom sa fii sa vrei sa ai si omul ala, dar si altii pe langa, sa nu cumva sa ti se para ca pierzi ceva? Indragosteala nu mai inseamna nimic? Sau, de fapt, ne e asa de greu sa ne indragostim cu adevarat?

Relatia mea de acum ma fericeste cumva, totusi. Imi da o stare de bine pentru o vreme. Incerc sa nu o las afectata de tendintele mele de angajament si posesie. Incerc sa ma bucur doar de momentele astea, cate sunt, in timp ce viata mea curge independent de ele. Vreau sa pot sa nu renunt la intalniri cu prieteni sau alte evenimente ca sa fiu cu el. Ca sa pot pastra o distanta, ca sa pot sa nu ma implic prea tare, sa nu ma simt iar ca un caine batut.

Insa imi doresc sa gasesc un barbat care se poate arunca, asa ca mine, cu capul inainte intr-o relatie, cu tot ce inseamna ea. Cu care sa nu am franele astea. In care sa-mi fie simplu sa am incredere. Care sa nu vrea sa-mi spuna de la inceput ca el nu vrea/poate “relatie” pentru ca e totul atat de complicat.

Sa trecem la fapte, insa. Relatia mea la distanta, aia de care vorbeam in august, s-a destramat iremediabil:(. Mi-a parut extrem de rau, insa era clar ca nu aveam cum sa mergem inainte. Ciudat lucru, ultimele despartiri prin care am trecut au fost extrem de calme. Ei m-au inteles, au suferit putin, inside, insa nu a fost nimic violent, isteric, traumatic. A fost cumva de comun acord. Si am ramas prieteni, vorbim, sau, chiar daca am pierdut legatura, nu ne ocolim pe strada, in caz ca ne vedem.

Intre timp, se pare ca ultimul cui nu se lasa. Apare si dispare, neregulat, ma irita si ma inveseleste, n-am nici cea mai vaga idee daca suntem amici sau el vrea mai mult, insa am renuntat sa ma gandesc la asta. Incerc sa-i acord putina atentie, acolo cat sa nu fie ciudat, ma abtin sa fiu prea expansiva cu el. Apparently, it works. Zic asta pentru ca

1. sunt racita, afla si ma suna just to check me out. Ma face sa rad.

2. Vineri imi zice ca are o melodie pentru mine, “usurica si frumusica”, like me. Melodia asta:

Now, what to do, what to do? And what to believe? Mi se pare mie sau chiar face niste pasi, timizi ce-i drept, spre mine? And if so, ce-ar trebui sa fac eu? Sa fiu Craiasa Zapezii in continuare? Ei bine, toate aceste intrebari, si inca altele, roiesc ca albinele in mintea Sandriei si-i dau insomnii. Dar vom vedea… ceva ceva tot se va alege si de asta.

First, baiatul de la Vama a disparut din peisaj si a fost inlocuit de un altul cu o poveste speciala. M-a vazut la un party si i-am cazut cu tronc. Da’ rau de tot. Ne-am imprietenit repede, cel putin virtual, iar eu am luat totul ca pe o joaca. Asta pana intr-o duminica, de ziua lui, ca baiatul de la Vama era, unde altundeva, in Vama, iar eu ma plictiseam acasa. In ziua aia s-a intamplat sa ma indragostesc nebuneste de el, iar el, fara sa-i mai pese de orice altceva, mi-a declarat, in multe cuvinte mestesugite, ca e la fel de indragostit de mine.

Am dus-o asa, online, o vreme, pana cand a venit la mine (el e din alt oras). Am avut emotii ca inaintea unui examen. Daca nu ne potriveam? Ei bine, atunci we did. Am plecat dupa cateva zile, in care am apucat sa ne si ciondanim (!) spre orasul lui. Lucrurile nu au mers to my liking atunci, insa eram in mijlocul unor evenimente importante pentru el si nu aveam cum sa evaluez situatia prea bine. Cu toate astea, cand am plecat mi-a parut rau ca o fac, as mai fi ramas, mi-era drag deja, cu toate defectele lui pe care mi le enumerase in era virtuala de dinainte si cu alea pe care i le descoperisem atunci.

Am continuat pe net cu toate ca simteam ca parca nu mai e la fel. Ne transformaseram cumva, nu mai era atat de romantic, atat de nebun in cuvinte, totul devenise real. Si asta nu era rau, dar imi doream sa am macar o bucata mica din perioada aceea.

Ne-am intalnit acum doua zile intr-un alt oras, la niste prieteni de-ai lui. Sunt un om sociabil, dar el e si mai si. Au fost momente cand am ras impreuna. Momente cand m-am simtit safe. Multe. Insa au fost si momente cand ma uitam in jur si ma simteam singura, nu pricepeam ce caut alaturi de oamenii aia care nu-mi sunt deloc aproape si de ce el nu simte asta si nu face ceva. Senzatia mea, ca si cum as fi fost misplaced, s-a acutizat. Nu aveam ce sa-i reprosez, asa e el. Cum as putea sa cer unui om sa nu mai fie el insusi pentru mine? Nemultumirea mea a luat forme stupide. Ma suparam pentru un gest aiurea facut fata de altcineva care mie-mi parea dezastruos, interpretam si-mi faceam scenarii. Cu toate astea, simteam ca e ceva in neregula. Simteam ca, oricat de rationala as fi si oricat as fi judecat la rece, senzatia aia nepotrivita ramanea.

Cand ii spuneam ce ma deranjeaza, se supara. Imi taia vorba scurt, ma aducea cu picioarele pe pamant, ma facea sa vad ca e o prostie. Si asta ma nemultumea si mai tare. Ca nu incerca sa vada mai departe, in mine, sa inteleaga ca astea nu-s decat niste semnale pe care i le trimit ca ceva nu e bine. N-as sti sa spun nici acum, la 5 dimineata, cand stau in baie si scriu, ce e in neregula. El doarme. Eu ma framant in mine si ma tot gandesc ca poate e doar o faza, o aliniere gresita a planetelor, ceva acolo… M-a deranjat enorm ca nu m-a impacat deloc inainte sa adoarma. Ca nu mi-a zis “prostanaco, esti importanta pentru mine. Si-mi place ca-s cu tine. Lasa tampeniile si hai sa dormim”. M-a luat in brate si a adormit instant. Iar eu am ramas cu paranoia mea.

- nu e genul meu de barbat, fizic vorbind

- sta in alt oras, ceea ce ingreuneaza groaznic comunicarea si evolutia relatiei

- cand se enerveaza ma sperie, traieste foarte intens orice. Da, si iubirea

- nu-s convinsa ca suntem a match made in heaven la pat

- totusi cuvintele lui, alea de la inceput, sunt cele pe care le asteptam de multa vreme.

E un om dificil. E un om cu care nu stiu cum as putea convietui daca nu ma relaxez pur si simplu. Problema e ca eu sunt un om extrem de nesigur pe mine si pe noi, iar departarea asta nu ma ajuta deloc sa ma lamuresc daca e ok sau nu. Acum as spune ca nu. Insa mai are o sansa. Si dupa asta voi evalua cum stam. Trebuie sa-si dea seama ca uneori am nevoie mai mult decat orice de cuvintele lui care m-ar calma instant. Si trebuie sa nu ma mai agat atat de mult de el, sa fiu eu.

Cred, de fapt, ca asta e testul meu de personalitate. Pana acum intr-o relatie n-am facut decat sa ma adaptez la omul cu care sunt si sa functionez in functie de el. Acum cred ca ar trebui sa fac cumva sa gasesc in mine echilibrul dintre ce-mi doresc eu pentru mine si ce-mi doresc eu pentru el. Ca altfel nu merge.

♥ Acum vreo doua saptamani si ceva am ajuns la Vama cu o gasca pe care o cunosteam prea putin. Vineri seara am cam bolit, insa nimic nu prezicea seara de sambata. Evident, am cunoscut un baiat dragut si inalt care m-a tinut langa el pana la 6 dimineata, mult dupa rasarit, fara sa simt frig sau somn. Evident, numai din cauza ca ne pupam ca-n liceu like there’s no tomorrow. Cel mai tare mi s-a parut ca ne-am sarutat prima data pe “Vama veche”. Si, desi pare un mega cliseu, sa te pupi cu unu’ in Vama Veche pe melodia “Vama Veche”, it felt right, it felt good. In sfarsit mi se intampla si mie ce trebuie sa se intample in Vama Veche.

♥ saptamana care a urmat cu baiatul din Vama a fost deosebita. Si nu pentru ca am stat doar in casa:D, dimpotriva. Mi-a placut plimbarea pe bicicleta in miezul noptii si intimitatea care se creea intre noi. Desi el e copilaros si poate ca nu e neaparat o relatie pour toujours, I like him.

♥ a urmat inca o plecare laVama si apoi eu am plecat la o nunta (da, mi se marita prietenele pe capete). Si la nunta un alt ins, serios si timid. Si un altul, foarte comunicativ si insurat. Insa nu m-au entuziasmat nici unul, nici altul, asa ca am fost multumita ca am facut furori.

♥ urmatoarele zile cu baiatul din Vama n-au fost cele mai bune. Ma gandesc ca poate ar trebui sa o lasam mai moale si sa ne vedem mai rar, ar fi pacat sa consumam totul prea repede. Sau ar fi mai bine?

In other news, insul de la munca de ma preocupa pe mine extrem si-a retras ambasada din viata mea virtuala dupa intalnirea de gradul 3 dintr-o duminica extrem de calduroasa. Acum vorbim rar si doar daca il provoc. Ceea ce mi se pare ciudat si greu de inteles, nu stiu ce e in mintea lui. Il regret doar pentru ca aveam asa o comunicare misto. Si-mi dadea muzica buna.

Si cam atat. Sunt curioasa cum o sa sune postul viitor.

Sau mi-o caut cu lumanarea, ca sa ajung din nou aici lamentandu-ma de nenorocul care a dat peste mine. Oricum ar fi, e un flirt binevenit deocamdata. And the summer has just begun, pana la urma.

Sunt, insa, situatii cand m-as cam baga. Momentele alea de tatonare de la inceput (iar dupa o varsta poate deveni fie mai complicat, fie mai simplu) cand abia se creaza legaturi, cand te descoperi, cand gasesti canalul de comunicare si apesi din ce in ce mai mult pedala, cand incepi sa dai refresh din 5 in 5 minute sa vezi daca el a mai postat ceva sau te intrebi ce sa-i scrii pe mess. Well, in momentele alea nu stii exact cine e el, cum e, ce relatii are cu cine. Incerci sa-ti faci loc acolo undeva si sa speri ca o sa conteze. Si taman cand erai in toiul “strategiei” te pomenesti ca intervine altcineva cu aceleasi intentii. Le simti, le poti intui, iti poti imagina ce e in mintea ei, incerci sa descoperi ce are ea in plus, cum il poate ademeni mai bine decat tine.

Ei bine, cam asta patesc eu acum. Insul de care ziceam in postul anterior pare sa pastreze o distanta regulamentara fata de amandoua. Spun “pare” pentru ca eu cred ca ea e mult mai “disperata” decat mine si e posibil sa se fi varat mai adanc in viata lui. Si acum dilema: sa joc pana la capat jocul asta al sanselor sau sa o las balta? Primul instinct a fost sa o las balta. M-am uitat la el, m-am gandit la ea si am dat din mana a lehamite. In fond, nu e ultimul barbat de pe planeta. Plus ca e genul “cui” si asta ma cam deranjeaza. Insa ma irita sa ma dau batuta. Sunt eu mai fraiera? E ea mai misto? No way! Insa am senzatia ca nu merita. Nu as vrea sa investesc prea multe resurse intr-un joc stupid si sa ma trezesc fie ca o sa castig si n-o sa-mi mai placa premiul, fie ca o sa pierd si atunci chiar e nasol.

So far, numai contra-argumente. Probabil ca voi renunta, ma gandesc, nu mai am energia si moralul sa ma bag in d-astea. Am nevoie de un om care sa ma vrea din prima, sigur pe alegerea lui, dar care pur si simplu sa fie un pic nesigur de mine. Atat cat sa fie misto.

Nici nu mai conteaza cum si de ce ne-am despartit, s-a intamplat pur si simplu. Mai bine, nu eram deloc din aceeasi lume si mai greu ma vedeam cu dansul la brat o viata. Si e bine si pentru ca a aparut un ins de care nu credeam vreodata c-o sa-mi placa, dar totusi iata ca-mi pierd vremea pe net incercand sa-l stalkuiesc si sa intru in vorba cu el, doar doar oi afla detalii.

Cu ocazia asta mi-am dat seama ca n-o sa ma schimb niciodata cand vine vorba de noi flirturi. Incep sa-mi intind antenele ca sa aflu chestii despre respectivul, incerc sa intru in lumea lui sa vad cum e, devin anxioasa cand imi dau seama ca nu-l pot citi din prima (desi asta e contra-indicat complet, I’m a hunter) si ma gelozesc imediat cand vad ca are ceva de comunicat altor fete (si mi se pare ca le zice mai frumos decat mie). Toate astea fara sa stiu daca el chiar ma place, de exemplu.

Fostul cui mi-a dat un sfat: sa merg direct la el, nu la prietenii lui. Cam greu, zic. Pentru ca mi-e imposibil sa adresez intrebari directe, mi-e teama de un refuz sau un raspuns vag. Asadar, desi nu mai sunt in clasa a 5-aB, banca de la geam, asa ma simt:). Fortata sa astept sa se intample ceva, el sa faca ceva, sa fie o situatie prielnica… nush. But really now, I should be having babies not flirting around like a teenager!

Insa am tendinta sa ma agat de oameni care nu ma vor, care se lasa greu, de cuie care lasa urme in urma lor, oricat m-as minti eu ca nu e asa…