Ratacirea suprema
17 Oct 2011 Scrie un comentariu
in ratacirile zilei Etichete:issues, life, love
Asa simt acum, ca ma aflu intr-o perioada a vietii mele cand pur si simplu nu stiu pe ce drum sa o iau. Stau in mijlocul unui desert, ma arde soarele, nisipul ma inghite putin cate putin, iar eu nu stiu incotro s-o apuc.
Cu nimic nu mi-e bine. De orice sunt nemultumita. Oricat mi-as spune ca viata mea nu e rea deloc, ca stau pe picioarele mele, un om tanar si sanatos, totusi parca toate corabiile sunt naufragiate pe Insula Nimanui, iar eu fix de Robinson Crusoe type of adventure nu am chef. Desi asta ar trebui sa fac.
Nici macar sa scriu nu-mi vine. Iar asta e cel mai rau semn dintre toate.
Dar sa o luam metodic:
PRIETENII
Am foarte putini. Si foarte putini dintre cei putini imi sunt cu adevarat aproape. Am patit, intr-o duminica dupa-masa, sa stau vreo doua ore la telefon cautand macar un om cu care sa ma vad. Atunci. Fara planuri, fara sa fi vorbit inainte, fara nimic. Si nimeni n-a fost available pentru mine. Nimeni. Toti aveau alte planuri in care nu ma inclusesera. Nu mai zic ca in weekend nu se deranjeaza nimeni sa ma sune sa ma intrebe “Ba, vrei si tu sa vii cu noi? Uite, noi mergem acolo…”. Daca sun eu, sunt binevenita. Daca nu, au revoir.
JOBUL
Nu mai vreau sa fac ceea ce fac acum. Deloc. Insa nu stiu ce altceva vreau sa fac. Nu stiu unde sa ma duc, ce sa caut. Nu stiu ce m-ar incanta sa fac, in ce as investi energia mea cu pasiune, care e domeniul spre care m-as indrepta daca maine as fi pusa in fata acestei alegeri. Mereu imi spun ca n-am de unde sa stiu, daca nu incerc, iar incercatul asta vine cu diverse alte oprelisti: bani, lipsa de energie, lipsa de perspectiva.
DRAGOSTEA
Oh well. Nu e ca si cum ar fi vreo mirare ca la capitolul asta se mai intampla cate ceva, insa nu neaparat ceva bun. Ratacesc, ca de obicei, prin mintea si sufletul unui ratutit, incercand in zadar sa-l aduc pe calea cea buna. Tine la mine. Nu cred ca ma iubeste. Nu e, cu siguranta, indragostit de mine. Imi place si simt ca, la nevoie, pot sa ma bizui pe el. Dar in acelasi timp trebuie sa ma supun regulilor unei relatii “deschise”. Don’t ask, don’t suffer. Incerc sa ma detasez de el si sa iau din chestia asta doar ce e bun pentru mine. Insa naiba mai stie ce e bun pentru mine acum.
FAMILIA
Mama e nemultumita ca nu am familie, copii, ca sunt nemultumita de viata mea. E nemultumita de nefericirea mea si ma invinovateste pe mutelea de asta. Ma conditioneaza si cred ca daca as face un gest radical (sa-mi dau demisia, sa plec in lume de exemplu), s-ar imbolnavi de inima rea. De suparare ca viata mea nu a decurs conform planurilor ei. Ca nu are cum sa se laude la rude si la prietene cu fata ei. Ca daca aia intreaba, ea nu stie ce sa le zica. Intre timp, cum nici fratele meu nu e intr-o stare mai buna, practic saraca e cu nervii rau de tot. E suspicioasa si nefericita. Iar nefericirea ei ma scoate din minti.
Iar intre timp eu am devenit o plangacioasa fara margini, orice citat cu veleitati existentiale, orice discurs motivational care umbla la coarda asta sensibila din mine legata de sensul meu pe pamant ma face sa plang instant, oriunde m-as afla. Nu stiu ce e bine sa fac. Cum e bine sa privesc situatia. Am avut un singur moment de claritate, cand am stiut cu precizie ca pot sa schimb ceva, insa lipsa actiunii m-a adus inapoi in intunericul din care plecasem.
Asa ca acum as putea sa-mi scriu cu litere mari pe frunte PENDING. Sau BUFFERING. Si sper ca in curand sa dau RESTART. Ca sa stiu o treaba.
