Tocmai am vazut filmul. Si am inteles in final de ce prietenul meu (ala cu care eram amica, apoi n-am mai fost, iar acum nu stiu ce mai suntem, sa-i zicem S.) mi-a povestit de faza de la final a-propos de acest blog. Pe care nu-l citeste nimeni niciodata pentru ca nu am vrut eu.

Se spune ca, in trecut, oamenii care aveau un secret mare si care voiau ca nimeni sa nu afle acel secret mergeau in munti, faceau o scorbura intr-un copac, spuneau secretul in acea scorbura si apoi o acopereau cu pamant.

Prima data cand am auzit povestea asta nu intelegeam ce legatura am eu… Pana cand S. mi-a explicat ca el asa vede blogul asta. Ca o scorbura in care eu “spun” secretele mele, pe care apoi o astup cu pamant. Si sunt sanse ca, intr-o zi, cineva sa vina si sa dea pamantul la o parte. Asta nu stiu daca e bine sau rau. Poate ca eu vreau ca secretele mele sa ramana ale mele. Sau poate ca, daca e cine trebuie, atunci ma bucur sa afle totul.

Pana la urma sunt doua motive, cred, pentru care scriu blogul asta. In primul rand e intr-adevar “scorbura” mea, locul in care scriu tot ce nu pot sau nu vreau sa spun altcuiva. In al doilea rand, daca tot vreau sa ascund ceva, cea mai buna tactica e sa pun acel ceva la vedere. Blogul e public. E personal, insa e public, oricine poate sa-l gaseasca. Si sa-l citeasca.

Cred ca pot in acest moment sa ma declar daca nu vindecata, macar in convalescenta. Pentru ca pur si simplu asa simt. Si pentru ca ma asteapta o luna frumoasa. Sunt intr-adevar cam singura:). Si cred ca nimeni nu intelege cata dreptate avea Saint Exupery cu domesticirea. Pana si in “In the mood for love” tot vorba de domesticire e pe undeva. Ca in orice fel de relatie. Jos palaria Saint-Ex!